Asta mi-a spus azi copilul, privind descurajată la cele două mașinuțe pe care le mai avea de colorat până să-și termine fișa de lucru și să-și primească recompensa – un abțibild colorat cu pisicuțe. Era absolut încântată de perspectiva premiului, dar asta nu era de ajuns pentru a ignora faptul că două mașinuțe de colorat sunt totuși o groază de lucru și o să fie atât de greu și o să dureze atât de mult încât nici nu mai contează ce lucru minunat e la capătul drumului. Recompensa putea fi și un tort de ciocolată cât ea de mare, când te doare mâna și te-ai plictisit, două mașinuțe sunt totuși două mașinuțe, ar putea fi Humvee-uri la cât de imposibilă pare misiunea. Da, am râs când am auzit-o prima dată, miorlăind să îi mai fac un frățior ca să poată colora mai repede. A făcut ochii mari când i-am explicat că și dacă ar mai fi un copil în casă, acela ar avea propriile fișe de terminat și nu ar ajuta-o pe ea să termine ceea ce e al ei.
Discuția aceasta avea loc în timp ce mă plimbam prin casă cu tot felul de lucruri în brațe încercând, după mai multe zile de trândăveală, să aduc un pic de ordine în haosul din casă. Plimbam câte un papuc, o ceașcă murdară, un tricou purtat, dintr-o cameră în alta, cu un sentiment acut de futilitate, că niciodată nu se vor termina vasele de spălat, hainele de împăturit, papucii de pus la loc. Că poate dacă aș avea și eu un ajutor cum au alții, o menajeră, o bunică, un spiriduș ceva la casa omului, poate că ar fi mai ușor. Dar până și un spiriduș are și el papuci, mănâncă din farfurii, poartă șosete, deci ar fi lucruri în plus de spălat, strâns, aranjat... V-ați prins ? Că mie încă nu-mi picase fisa că mașinile ei de colorat și vasele mele de spălat erau același lucru.
Că mă uitam de mai multe ore la teancul de farfurii care, minune mare, știu, nu se micșora doar fiindcă mă uitam cu ură la el, așa cum, indiferent cât de mult le înjura în gând, nici cele două mașinuțe nu se împuținau.
M-am auzit zicând:
- Două mașinuțe sunt întradevăr O GROAAAZĂ de colorat. Dar știi ce? Dacă colorezi una, nu mai sunt două.
Captain Obvious...
Îmi venea să îmi ard singură una după ceafă; știam că e doar o manipulare ieftină, ceva joc al minții să păcălesc copilul, să îl conving să-și termine fișa. Pe de altă parte, nu pot nega că e complet adevărat. Numai ce terminasem de spălat vreo 10 farfurii și un snop de tacâmuri. Mai aveam încă cești și pahare murdare cât pentru un batalion, dar hei, nu mai aveam un lighean întreg de vase, ci doar jumate dintr-un lighean... De câte ori am repetat mantra asta, le-am spus-o elevilor mei în 3458 de contexte diferite, „Da, e mult de lucru, dar dacă faci un exercițiu pe zi, până săptămâna viitoare, ai terminat două pagini”, „Da, e o carte mare, dar dacă citești măcar 10 pagini, 5 pagini, 1 pagină pe zi, e din ce în ce mai mică în fiecare zi”, „Da, să înveți engleză de la 0 e greu. Dar dacă înveți 10 cuvinte, 5, 2, măcar un cuvânt pe zi, e progres. Orice mic efort e progres. Nu poți lucra nimic azi, doar deschide manualul și răsfoiește-l. Nu ai chef de manual, bagă un episod din The Office sau ce urmărești tu acolo, măcar 5 minute, scoate-i subtitrarea. Ascultă muzică, caută-ți melodia preferată în engleză pe Youtube with lyrics. O să înveți engleză doar ascultând muzică? Poate că nu la fel de repede, dar tot e mai bine decât să treacă o zi în care nu ai făcut niciun pas.”
Sunt maestru al teoriilor. Elevii care mi-au urmat sfatul, au zis că sunt genială, că am atâta dreptate, că a mers, că i-a ajutat. Și în tot timpul acesta, stăteam pe fundul meu de genial, blocată de o misiune uriașă – să aranjez o dată casa, să avem și noi unde trăi confortabil. Și de câte ori voiam să mă apuc de ceva, era chiuveta plină de vase, coșul din baie plin de haine, podeaua nemăturată, patul nefăcut. Moartea motivației prin 1000 de taskuri mărunte.
Așa că am zile întregi în care cele 1000 de taskuri de 5 minute fiecare se arată în înfricoșătoarea lor splendoare de Task Balaur de 5000 de minute, imbatabil, insurmontabil, nenegociabil, în lingurițe să ne luptăm sau în ciorapi murdari pierduți pe sub pat să ne mirosim. Și nu fac nimic. Absolut nimic. Iar spre deosebire de cele două mașinuțe ale copilului, Task-ul Balaur puiește. Nu speli azi un tricou, mâine sunt două. Lași o farfurie în chiuvetă peste noapte, până a doua zi se înmulțește cu un factor egal cu câte feluri de mâncare ai avut la cină înmulțit cu numărul de haiduci din bârlog și dacă ești cu adevărat norocos, și cu câțiva gândaci. De aceea viața de adult (cât de cât responsabil) e un șir lung de furculițe mânjite de sos și de aceea, mie, adult doar cronologic, mi se pare uneori imposibil de câștigat.
Dacă ați ajuns până aici și tot ce aveți de spus este „Dar ce-o fi frate așa greu să speli furculițe?” acest blog nu e pentru voi. S-ar putea să vă găsiți într-o stare de perpetuă indignare și să nu vă simțiți ca acasă, pentru că presupun că la voi acasă nu dorm farfurii în chiuvetă. La noi da. Vedeți numele blogului. De aici partea cu Haos. Dar dacă rezonați câtuși de puțin, mai stați pe aici. Există speranță.
Abia după ce m-am auzit regurgitând aceeași teorie fumată către copil, audiență iubită a cărei bunăstare emoțională e principalul meu scop în viață, mi-am dat seama că, dacă vreau ca ea să ia în serios ce i-am zis, trebuie să fac și eu la fel. Așa că am dat înainte în clăbucii mei de săpun de vase, măcar azi Balaurul Furculițelor nu a câștigat.
Mâine mai vedem. Azi mi-am imprimat un Reward Chart, da, unul de-ăla pentru copii. Dacă are copilul și funcționează, de ce nu ar merge și pentru mama lui haotică, dar bine intenționată. Până la urmă, nu suntem niciodată prea bătrâni pentru abțibilduri.
Găsiți aici un Reward Chart dacă vă surâde idea. Pentru copii nu pentru voi, știu că sunteți cu toții adulți echilibrați care nu au nevoie să se joace ca să poată face curat 🤭
Comments